O pildă admirabilă despre puterea renunțării YM 117/118
Există o povestire foarte frumoasă în legătură cu puterea renunțării, o pildă admirabilă. Ea poate fi, de asemenea, folositoare celor care, în neștiința și orgoliul lor, îi judecă pe alții, bârfesc sau își creează impresii nefaste despre aceștia, fără să realizeze că astfel ei fac jocul ignoranței.
Se spune că era odată un om care prin bunătatea și sfințenia lui impresionase chiar și îngerii. Dar el nu știa că e precum un sfânt și nici nu-l interesa asta, ci oferea din bunătatea lui, ca să spun așa, oricui era în preajmă, cam la fel cum florile își răspândesc parfumul fără să facă deosebire între cei care îl percep; de altfel, acesta este un exemplu bine-cunoscut în spiritualitatea Yoga.
Acel om pur și foarte bun se remarca prin faptul că nu ținea cont de trecutul persoanei pe care o întâlnea sau cu care vorbea. El privea oamenii cu care discuta sau pe care îi ajuta ca și cum i-ar fi văzut atunci pentru prima dată. De fapt, el vedea dincolo de aparențele lumii înșelătoare, privea direct la însăși esența ființei, care este veșnic pură, și atunci, firește, toți oamenii îi apăreau ca fiind inocenți și mult prea ignoranți ca să știe că ei greșesc de multe ori în viață. Asta îl făcea pe acest om, care era foarte bun, să-i ierte și să-i iubească pe toți. El făcea asta la modul cel mai natural cu putință, fără a ieși în evidență cu nimic, pentru că modul profund transfigurator în care-i privea pe cei din jurul lui nu era un rezultat al unei decizii pe care el a luat-o – căci dacă ar fi fost așa, aceasta ar fi știrbit din autenticitatea simțirii – ci era chiar felul în care el îi privea pe oameni. O decizie personală în acest sens, chiar dacă benefică în felul ei, ar fi însemnat totuși un act rațional, un fel de programare care ar fi anulat destul de mult din spontaneitatea trăirii de moment. Or, după cum știm, o ființă care este spontană în conștiință este totodată golită de balastul inutil și împovărător al gândurilor, tendințelor și dorințelor latente, care sunt precum un nor întunecat în jurul luminii Sinelui Dumnezeiesc Nemuritor (Atman), ca să mă exprim metaforic. Cel care este mereu spontan în conștiința lui nu mai are niciun obstacol către Sinele său Dumnezeiesc Nemuritor (Atman) și, mai mult decât atât, poate recunoaște Sinele Dumnezeiesc Nemuritor (Atman) din ceilalți. Se pare că în această condiție de suflet era și acest om foarte deosebit. Acum, într-o zi, a venit la el un înger, care i-a spus că a fost trimis de Dumnezeu pentru a-i îndeplini orice dorință. Îngerul chiar i-a propus să-i ofere darul vindecării. Însă omul sfânt a refuzat, spunând că el preferă să-L lase pe Dumnezeu să vindece pe cine crede și când crede El de cuviință.
Atunci i s-a propus puterea de a-i îndrepta pe oameni pe calea spiritualității către Dumnezeu, dar omul, de asemenea, a refuzat, zicând cu umilință că nu el se cade să influențeze dorințele cele mai profunde ale altor ființe umane, asta fiind o treabă a marilor entități angelice.
Îngerul nu s-a lăsat și i-a propus atunci să fie un model de virtute, astfel încât oamenii să fie atrași de el și să-l imite, ceea ce i-ar fi transformat foarte mult lăuntric și i-ar fi îndreptat pe calea spiritualității, dar sfântul nu s-a înduplecat nici de data asta, zicând că în felul acesta el ar deveni centrul atenției și nu-și dorea așa ceva.
Atunci, uimit, îngerul l-a întrebat ce-și dorește el, de fapt, iar omul a dat un răspuns, l-aș numi admirabil, care demonstra nivelul maturității sale spirituale. El i-a spus că ar dori Grația lui Dumnezeu, căci dacă o va avea, atunci va avea totul, ceea ce e perfect adevărat. Numai că îngerul i-a spus că este necesar ca el să ceară ceva miraculos, iar dacă totuși refuza, atunci o astfel de putere paranormală i se va distribui în mod necesar, printr-un fel de „decret“ de la Dumnezeu.
Atunci omul a zis că își dorește ca binele să fie lăsat sa se facă prin el spre ceilalți oameni, dar fără ca el să fie conștient de aceasta. Și atunci Dumnezeu i-a dăruit puterea ca umbra trupului său să aibă puteri vindecătoare, dar numai atunci când ea era în spatele lui. Pentru că în acest fel omul nu știa când și cum făcea bine sau vindeca, deoarece totul se petrecea fără ca el să vadă, se petrecea în spatele lui. Bolnavii se vindecau dacă intrau în umbra lui, însă numai atunci când sfântul era cu spatele la ei. Se spunea că pământul, din uscat și sterp, crăpat, devenea fertil sau că izvoarele apăreau din pământ, iar oamenii deznădăjduiți sau chinuiți de greutățile vieții prindeau din nou puteri, prindeau speranță și se simțeau inspirați. Povestea spune că omul sfânt nu știa nimic din toate astea, pentru că atenția celor din jur era atât de mult centrată în jurul umbrei lui, încât ei au uitat de ființa de la care ea provenea. Adică au uitat de el și, în felul acesta, dorința lui a fost îndeplinită. Acel om minunat reușea să facă binele adevărat, care este atunci când lași să treacă prin tine compasiunea și ajutorul către ceilalți, fără să aștepți absolut nimic din partea lor, fără să dorești absolut nimic, fără să te atașezi de niciun rezultat al acțiunilor tale.
fragment din articolul Unele comentarii noi, revelatoare, la străvechiul text spiritual fundamental Bhagavad Gita (VII)
Revista Yoga Magazin 117/118