Editorial Yoga Magazin 107/108
Suntem urgent datori să facem să apară acest triumf al luminii dumnezeiești
Ce lipsește mai abitir în vremurile noastre? Iubirea cu toate bogățiile pe care le conține. Și sublimul.
De altfel, netrufașă prin natura sa, iubirea deschide întotdeauna calea spre măreției. Ele se sprijină una pe cealaltă, se confirmă și se hrănesc reciproc. Ce iubire ar fi aceea fără setea de înalturi și ce grandoare ar fi aceea fără iubire? Esența maiestuozității este Împărăția veșnică, infinitul Conștiinței supreme, de aceea dragostea poartă – chiar și nevăzută – coroana Absolutului.
Mișcările contemporane de stradă se ostenesc să reactiveze măreția în viața noastră prin descătușarea energiei colective. Dar istoria o arată fără menajamente, după înflăcărări și gesturi idealiste, urmează căderea în derizoriu – cineva se cațără pe valul bine intenționatului entuziasm popular, cineva trage niște sfori și speranțele oamenilor se risipesc în vânt.
Tradițiile spirituale ne avertizează însă dintotdeauna – expansiunea la sol nu poate compensa verticala.
Oceanul este măreț pentru că are adâncime. Cu cât sunt mai profunde, cu atât apele gigantice au șansa de a urca. Mareele îi amintesc oceanului că întinderile sale nesfârșite sunt doar un respiro în care își poate lua avânt să se reîntoarcă în cer, de unde toate se nasc întru ființă.
Confuzia lumii actuale se sprijină însă pe bulversarea valorilor. Suspiciunea, cinismul, batjocura sau pur și simplu indiferența sunt atitudinile cele mai răspândite în fața altruismului, puterii de sacrificiu, modestiei fără gânduri ascunse. În zilele noastre martirul nu e recunoscut drept martir, ci acoperit cu acuzații înjositoare.
Sacrificiul nu este înțeles, nu este recunoscut. Credința e incriminată ca îngustime de spirit. Din păcate omul e antrenat de societate să-și ignore adevărata măreție și s-o nege vehement pe a altora.
Între timp expresia „noua normalitate” face carieră.
Discernământul ne îndeamnă totuși să descifrăm înțelesul autentic al ideii de normalitate și să dejucăm manevrele hipnotice ale conceptului de noutate. Ce trăia planeta înainte de spectacolul pandemiei era criză în toată puterea cuvântului – a societății și a omului, o deșertificare a vieții ruptă de izvoarele ei sacre.
Deși erau milioane de călătorii și evenimente desfășurate sub sloganul libertății, precum și metode puzderie de divertisment și în general de anesteziere a conștiinței, optimismul nevrotic de azi nu poate măslui adevărul. Dacă ne întoarcem la viața de anul trecut nu plonjăm în pacea normalității.
Cu atât mai mult măsuri care pretind să protejeze, dar seamănă cu dictatura medicală, nu pot fi vreodată definite drept „normalitate”. Frica, supunerea, delațiunea sunt normale doar în Infern. Iar într-un atare loc noutatea e doar un alt nume pentru tortură.
Iată că a fi treaz devine unul din marile teste ale vremurilor. A alege lucid ce credem și cum acționăm. Măreția este substanța sufletului care știe dintotdeauna ce înseamnă normal: principiile absolute după care merită să măsurăm existența.
În pofida exclamației antice, îmbrățișată fără șovăire de Renaștere și chiar mai pătimaș de secolele ce i-au urmat, nu omul este măsura tuturor lucrurilor. Nu societatea, nu „minunata lume nouă” și nici individul nou-nouț pe care vrea să-l asambleze ea. Singura măsură este Nemăsuratul Însuși.
A fi normal înseamnă să-ți revelezi esența dumnezeiască. Iar să fii normal în acest sens sacru este calea deschisă spre măreție, chiar și în cel mai smerit anonimat. Ușor n-a fost niciodată, iar acum va fi mai greu decât ne putem imagina comparând vremurile actuale cu alte răscruci ale civilizației umane.
Căci între frică și măreție este doar un vârf de ac. Datorăm însă acest triumf de lumină propriei noastre inimi, celor care vor veni după noi și Celui care ne-a menit iubirea și sublimul.
Editorial din revista Yoga Magazin nr 107/108