Personalitați faimoase
Napoleon Bonaparte (1769-1821)
În primul rând, să nu mai aud comentarii: Nu, Napoleon nu e un nume ridicol! E cunoscut în Corsica, acolo unde m-am născut, în 1769.
Cu doar un an înainte, în 1768, Ludovic al XVI-lea a cumpărat insula de la genovezi. Unii spun și acum că nu a fost o idee prea bună.... Cu alte cuvinte, dacă m-aș fi născut cu doisprezece luni mai devreme, aș fi fost genovez, nu francez, și lumea ar fi arătat cu totul altfel. Așa se spune și despre nasul Cleopatrei... (Filosoful francez Blaise Pascal a afirmat la un moment dat, convins fiind că femeile cu nasul lung au o putere de seducție mai mare: „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi fost alta.”)
Tatăl meu, Carlo, aparține micii nobilimi italiene. Este reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea. E un om bun dar lipsește mult de acasă. Pe mama o cheamă Letiția. E o femeie iubitoare și, în același timp, severă. Am deja un frate mai mare, Joseph; sărăcuțul, l-am terorizat toată copilăria. După mine au mai apărut alți câțiva frați și surori...
Nu știu boabă de franceză, nu vorbesc decât italiana, dar la matematică sunt as. În afară de asta, îmi mai place să cânt la tobe și să desenez soldați.
La 9 ani sunt trimis pe continent, în Burgundia, împreună cu fratele meu, la școala teologică din Autun, să învăț franceza. Toți râd de mine și de accentul meu. Da, nu reușesc să vorbesc fluent franceza.
Unul dintre profesorii mei, abatele Chardon, spune despre mine: „Napoleon Bonaparte nu glumește cu nimeni. E mereu gânditor. De obicei se plimbă singur, părând că pune la cale viitorul...” Ce mai, un adevărat vizionar.
După un an, iată-mă la Academia Militară din Brienne-le-Château. Iadul pe pământ. Îmi e tare dor de Corsica. Ceilalți elevi râd de numele meu. Mulți vor regreta amarnic mai târziu.
Îmi place enorm să citesc. Sunt foarte silitor și mă concentrez pe studiu. Folosesc orice moment pentru a învăța, iar nopțile meditez la lecțiile din ziua respectivă. Nu suport să nu fiu primul din clasă!
Nu am nicio problemă la științe, mai ales la matematică. Mă fascinează tot ce ține de domeniul militar, teoria fortificațiilor, istoria (aaahh! Plutarh și Viețile oamenilor iluștri!), geografia – toate astea. Dar când vine vorba de franceză și latină – câh. De ortografie ce să mai zic, durere! Și, în plus, parcă scriu cu picioarele.
N-o să ghicești, dar iubesc grădinăritul. Directorul ne-a dat fiecăruia câte o parcelă de pământ. Încep prin a mă extinde, fur câte puțin de la vecini, iar după aceea construiesc de jur împrejur un gard de țăruși. Acolo pot fi liniștit, am un loc secret al meu, numai al meu. Cine îndrăznește să se apropie e ca și mort.
În ceea ce privește disciplina, mereu intru în belele, mă bat adesea cu ceilalți elevi. Colegii nu prea mă plac și nu se sfiesc să mi-o arate. Chiar și bătăile cu bulgări de zăpadă degenerează foarte repede. Așa că sunt pedepsit corespunzător. Cel mai mult urăsc atunci când vor să mă pună să mănânc din genunchi: „Voi mânca în picioare, domnule, nu în genunchi! Cei din familia mea îngenunchează numai în fața lui Dumnezeu.”
Jap! Primesc o palmă.
„Cine te crezi să vorbești pe un asemenea ton?”, strigă directorul.
„Un bărbat, un bărbat adevărat, domnule!”
Jap! Primesc încă o palmă.
Am doar cincisprezece ani și sunt admis la o școală militară de elită din Paris. Episcopul de acolo mă întreabă de unde vine numele meu, că nu îl găsește în calendar. Altul care se ia de numele meu... Bietul de el, primește o replică pe măsură: „Preasfinția Voastră, știți prea bine că sfinții din Rai sunt mai mulți decât zilele anului.” Și jap! Încă o palmă.
Capăt reputația de „tânăr hazliu”. Mai puțin printre colegii care îndrăznesc să mă îmbrâncească, chiar și din greșeală.
Și deodată am șaisprezece ani și termin școala (fac doi ani într-unul pentru că tatăl meu nu mai are bani să mă susțină). Sunt sublocotenent în regimentul de artilerie. Caracterizare: „caracter dominant, autoritar, încăpățânat”. Nimic mai adevărat!
Lumea va afla în curând despre asta. „Băiatul nu e bun decât la geometrie”, spuneau profesorii mei de la Brienne... Au avut dreptate, căci mai târziu voi ajunge să modific foarte mult geometria. Pe aceea a Europei.
Fragment din cartea Uimitoare și exemplare felii de viață din tinerețea unor personalități faimose
De Florian Gheorghiță