Androginul – simbol al stării de desăvârşire

“...Și dacă veți face bărbatul și femeia într-unul singur, astfel încât bărbatul să nu mai fie bărbat, iar femeia să nu mai fie femeie, atunci veți intra în Împărăție.” - Evanghelia lui Toma

Androginul reprezintă imaginea antropomorfă a stării de unitate a contrariilor, stare ce caracterizează, ca potențialitate, începutul creației universului și, ca împăcare finală a aspectelor opuse, sfârșitul sau resorbția universală. Starea androginală, ca semn al realizării totalității, apare deci atât la sfârșitul, cât și la începutul lumii. 

Cuvântul “androgin” provine din limba greacă și este compus din cuvintele “andros” (bărbat)  și “gyn” (femeie), desemnând o ființă umană ce este simultan și bărbat și femeie. În întreaga manifestare, divizarea primară în cele două aspecte fundamentale, masculin și feminin (yang și yin în tradiția orientală), se reflectă apoi la toate nivelele: zi – noapte, cer – pământ, frig – căldură, întuneric – lumină etc. Era deci firesc ca această imagine a unității primordiale, aplicată ființei umane, să capete o expresie sexuală, înfățișată adesea drept inocența sau virtutea dintâi, drept vârsta de aur ce trebuie redobândită.

Androginul este reprezentat ca o ființă dublă, având în același timp atributele celor două sexe, încă unite, dar pe punctul de a se separa.

 

“Adam și Eva stăteau spate în spate, lipiți de umeri”
Referirea cea mai cunoscută la mitul androginului a făcut-o Platon în „Banchetul” (189e – 193d): „Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au ființat de la început, nu ca acum: bărbat și femeie; era și al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. (...) Acest gen se numea pe atunci androgin, căci și înfățișarea lui conținea, ca numele, câte o parte de bărbat și femeie. (...) Afară de aceasta, corpul întreg al fiecărui om era de o înfățișare rotundă; spatele și coastele în formă de cerc.”

Textele cabalistice secrete vorbesc despre Adam cel dintâi, care nu era bărbat, ci un androgin perfect. După Bereshit rabba, „la Facere, Adam și Eva stăteau spate în spate, lipiți de umeri: atunci Dumnezeu i-a despărțit printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două. Alții sunt de părere că “primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă și femeie pe partea stângă; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăți”. De abia de acum înainte bărbatul și femeia vor începe o existență diferențiată. A spune – potrivit mitului Facerii – că Eva este creată din coasta lui Adam, înseamnă de fapt că întregul omenesc era nediferențiat (un androgin divin perfect) la origine.

Aceeași corespondență, între partea dreaptă a corpului ca fiind masculină (+) și partea stângă ca fiind feminină (-), o întâlnim în simbolistica hinduistă și tantrică. Astfel, Shiva, Supremul suve-ran al universului, apare în forma sa androginală ca Ardhanarishvara, o zeitate pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. În tantrismul vișnuit, Radha, iubita zeului Krishna, corespunde părții stângi a ființei umane, iar Krishna – părții sale drepte. O reprezentare clasică în iconografia tantrică îl înfățișează pe Shiva, Supremul Masculin și totodată divinitate androgină, într-o îmbrățișare frenetică cu propria-i energie, Shakti (Eternul Feminin), care emană o stare de feminitate copleșitoare.


Regăsirea arhetipală prin Tantra
Simbolurile hinduiste și tantrice nu se referă doar la androginul primordial, ci și la întoarcerea finală și cât mai grabnică la această nediferențiere, la starea de unitate divină. O astfel de reintegrare totală și glorioasă constituie țelul final în cadrul practicilor psiho-somatice Hatha Yoga și a celor meditative și amoroase în Tantra Yoga. Doctrina ultimă și cea mai secretă a tantrismului indică adeseori tocmai această identitate deplină a contrariilor dintre Shiva și Shakti, dintre Krishna și Radha, dintre aspectul masculin și cel feminin, altfel spus, identitatea dintre aspectul spiritual divin și nemanifestat al realității și aspectul său manifestat. Eliberarea finală, beatitudinea nepieritoare, realizarea deplină și efectivă a acestei unificări plenare a principiilor polare (masculin și feminin) în propria ființă, prin atingerea stării androginale, acesta este țelul ultim și divin al tantrismului.

Trezirea gradată și ascensiunea controlată a lui Kundalini, care constituie practica cea mai secretă și uneori (mai ales pentru cei nepregătiți) cea mai periculoasă a tantrismului, nu înseamnă altceva decât unirea Eternului Feminin sau a zeiței Shakti cu Supremul Masculin sau zeul Shiva în interiorul ființei umane.


Androginul în zorii creștinismului
Anumite secte gnostice creștine au acordat ideii androginului un loc central în cadrul doctrinelor lor. După informațiile transmise de Sfântul Ipolit, Simon Magul numea spiritul primordial arsenothelys, „bărbat-femeie”. Și naasenii îl concepeau pe Adamas, Omul celest, ca pe un arsenothelys. Adam cel terestru, care nu era decât o imagine a arhetipului celest, era și el androgin. Dat fiind că oamenii se trag din acel Adam, arsenothelys-ul există, potențial, în fiecare om, iar perfecțiunea spirituală constă tocmai în a regăsi această androginie în sine însuși. În concepția naasenilor, manifestarea cosmică comportă trei elemente: 1) logosul preexistând ca totalitate divină și universală; 2) căderea în păcat, având drept rezultat fragmentarea Creației și suferința; 3) venirea Mântuitorului, care va reintegra în unitatea lui nenumăratele fragmente ce constituie azi Universul. Pentru naaseni, androginia este un moment al grandiosului proces de totalizare cosmică.

În Epistola Preafericitului Eugnoste, Tatăl ceresc creează el însuși o ființă umană androgină. Prin unirea cu Sophia sa, această ființă procreează un fiu androgin. „Fiul acesta e Tatăl cel dintâi născător, Fiul Omului, care mai este numit și Adam al Luminii. El se împreunează cu Sophia sa și dă naștere unei mari lumini androgine care este, pe numele său bărbătesc, Mântuitorul, creator al tuturor lucrurilor, iar pe numele său femeiesc, Sophia, născătoare a toate cele, care mai e numită și Pistis. Aceste două ultime entități dau naștere altor șase perechi androgine care produc alte 72, apoi 360 de entități...” Remarcăm aici un întreg șir genealogic descinzând dintr-un Tată androgin, și care se repetă la niveluri descrescânde (mai îndepărtate de „Centrul” unde se află Tatăl Ceresc).

 

Separarea sexelor reprezintă principiul morții
Androginia este de asemenea atestată în Evanghelia lui Toma, care, fără să fie o scriere gnostică propriu-zisă, arată atmosfera mistică a creștinismului ce se năștea. În Evanghelia lui Toma, Iisus spune, adresându-se discipolilor săi: „Când veți transforma cei doi „a fi” într-unul singur, și când veți face ce e înăuntru la fel cu ce e în afară și ce e în afară la fel cu ce e înăuntru, și ceea ce e sus la fel cu ceea ce este jos! Și dacă veți face bărbatul și femeia într-unul singur, astfel încât bărbatul să nu mai fie bărbat, iar femeia să nu mai fie femeie, atunci veți intra în Împărăție.”(22) Și mai departe, Iisus spune: „Când veți face așa încât cei doi să fie unul singur, veți deveni fii ai Omului și dacă veți spune: «Munte, mută-te!» acesta se va muta.”(105) În Epistola către galateni, 3, 28, se spune: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Cristos Iisus.” Această unitate este cea a primei creații, anterioară creării Evei, când „Omul” nu era nici bărbat, nici femeie. După Evanghelia lui Filip, separarea sexelor – crearea Evei, despărțită de trupul lui Adam – reprezintă principiul morții. „Cristos a venit să restabilească ce a fost astfel «despărțit» la început și să unească din nou pe cei doi. Cei care au murit pentru că au fost despărțiți vor fi reînviați de el printr-o nouă unire!”

­Alte scrieri conțin pasaje asemănătoare despre unificarea sexelor ca semn al Împărăției. „Întrebat de cineva despre momentul când va veni Împărăția, Domnul însuși a răspuns: «Când cei doi vor fi unul, ceea ce e în afară la fel cu ceea ce e înăuntru și bărbatul cu femeia – nici bărbat, nici femeie!»” (A II-a epistolă a lui Clement). Citatul menționat în Epistola lui Clement provine probabil din Evanghelia după egipteni, din care Clement din Alexandria a păstrat următorul pasaj: „Când Salomeea a întrebat când vor fi cunoscute lucrurile despre care le vorbea, Domnul a spus: «Când veți călca în picioare veșmintele rușinii și când cei doi vor deveni unul și când bărbatul și cu femeia nu vor fi nici bărbat, nici femeie.»”

Sf. Pavel și Evanghelia lui Ioan socoteau deja androginia printre ca-racteristicile desăvârșirii spirituale. Într-adevăr, a deveni „și bărbat și femeie” sau a nu fi „nici bărbat, nici femeie” sunt expresii plastice prin care limbajul încearcă să descrie metanoia, „conversiunea”, răsturnarea valorilor. Este la fel de paradoxal să fii „și bărbat și femeie” ca și să redevii copil, să te naști din nou, să treci prin „poarta strâmtă”.

 

După chipul Și asemănarea lui Dumnezeu
Se mai pot remarca aspecte care țin de androginie la Adonis, Dionysos, Cibele, Castor și Pollux care evocă pe Izanagi și Izanami din tradiția japoneză. Exemplele pot continua căci, în ultimă instanță, orice divinitate – vechile teogonii grecești o demonstrează din plin – este bisexuală, ceea ce atunci determină lipsa nevoii de iubit sau iubită. Potrivit vi-ziunii eshatologice a mântuirii, prin atingerea plenară a stării androginale ființa umană își recuperează cu adevărat o plenitudine paradisiacă, di-vină, în care separarea sexelor se anulează – iată prin urmare ce evocă taina cuplului unit prin iubire frenetică, profundă, taina căsătoriei, în tex-tele tradiționale secrete, trimițând astfel la imaginea lui Shiva îmbrățișând-o extatic pe Shakti.

A deveni prin iubire o ființă desăvârșită (androgin) care unifică simultan în ea atât masculinul cât și femininul este în realitate țelul vieții omenești. Origene și Grigorie de Nisa au deslușit în primul om creat, deloc întâmplător, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” – o ființă perfect androgină. Dumnezeirea la care omul a fost poftit să participe l-a făcut și trebuie să-l facă să redobândească această androginie, pierdută de Adam cel scindat și recuperată de noul Adam, cel slăvit.

 

Orice contradicție dispare prin unificarea contrariilor
În Banchetul lui Platon, la fel ca și în teologia unui Filon din Alexandria, la teosofii neoplatonicieni și neopitagoricieni, ca și la ermetiștii a căror sursă era Hermes Trismegistul, sau la numeroși gnostici creștini, perfecțiunea umană era imaginată ca o unitate fără fisuri. De altfel, aceasta nu era decât o reflexie a perfecțiunii divine, a Întregului-Unu. În Discursul perfect, Hermes Trismegistul îi dezvăluie lui Asclepios că „Dumnezeu nu are nume sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în același timp Unul și Întregul. Bucurându-se în veci de fecunditatea celor două sexe, el dă mereu naștere la tot ceea ce a avut intenția să procreeze.

– Cum, Trismegiste, spui că Dumnezeu are ambele sexe?

– Da, Asclepios, și nu numai Dumnezeu, ci și toate ființele însuflețite și vegetale...”

Masculinul și femininul nu constituie în fond decât unul dintre aspectele multiplicității de opoziții chemate să se întrepătrundă din nou. Această împlinire a androginiei ar trebui studiată de asemenea în regnul mineral și în cel vegetal căci, la rândul lor, acestea cunosc împărțirea în masculin și feminin, potrivit perspectivei alchimiste. Orice opoziție este în final destinată să fie anulată prin unirea cerescului (+) cu terestrul (-); această unire generatoare de fericire, care face să se trezească în ființă uluitoare puteri paranormale, poate fi înfăptuită repede și cu succes numai de către un om inițiat și permanent orientat benefic, a cărui putere trebuie să se exercite numai în bine asupra cosmosului în totalitatea lui.

 

 

Ardha Narishvara

“Fiecare bărbat poartă în sine imaginea eternului feminin, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, o însușire ereditară transmisă din vremuri străvechi și înscrisă în sistemul organic, un “arhetip” al tuturor experiențelor liniei ancestrale privind natura feminină, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, un sistem de adaptare moștenit. Am numit această imagine anima.

Același lucru e valabil și în ceea ce privește femeia. Ea are o imagine înnăscută a bărbatului, numită animus.

După cum proiecția animus-ului femeii poate avea flerul să descopere un bărbat de valoare, necunoscut celor mulți și, mai mult decât atât, îl poate chiar ajuta să-și găsească adevărata vocație, susținându-l moral, bărbatul poate, de asemenea, să-și formeze, prin proiecția animei, o femeie inspiratoare.” - C. G. Jung

 

„Romanul Seraphita  de Balzac este ultima mare creație literară europeană care are drept motiv central mitul androginului. Personajul din Seraphita (...) este o ființă deosebită calitativ de restul muritorilor, și „misterul” său nu ține de episoadele tenebroase ale trecutului, ci de structura propriei existențe. Romanul este scris mai cu seamă pentru a ilustra și comenta teoriile lui Swedenborg despre omul perfect. Dar androginul lui Balzac nu aparține decât în foarte mică măsură vieții pământești. Viața lui spirituală este în întregime îndreptată spre cer. Seraphitus-Seraphita trăiește numai pentru a se purifica și a iubi. Androginul lui Balzac iubește două ființe bine individualizate; el rămâne deci în planul concret al vieții. Iar aici, pe pământ, nu este un înger, ci un om perfect, adică o „ființă totală”. 

Semnificația metafizică a „omului perfect” se degradează și sfârșește prin a dispărea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Decadentismul francez și englez revine sporadic la tema androginului, dar totdeauna este vorba despre un hermafroditism morbid, chiar satanic (ca de exemplu, la Aleister Crowley). Ca în toate ma-rile crize spirituale ale Europei, și aici ne aflăm în fața unei degradări a simbolului. Când spiritul nu mai este capabil să perceapă semnificația metafizică a unui simbol, acesta este înțeles în planuri din ce în ce mai vulgar-concrete.” - Mircea Eliade

 

O modalitate foarte simplă și eficientă de a ajunge la starea androginală este raportarea la anima, femeia interioară, în cazul bărbatului și respectiv la animus, bărbatul interior, în cazul femeii. Trezindu-ne în propria ființă arhetipul de polaritate opusă, vom putea să comunicăm direct cu această parte a sufletului nostru, de care adeseori suntem inconștienți. Bărbatul își va descoperi aspectele feminine, iar femeia pe cele masculine, creându-se astfel premisele stării de unificare în ființă a celor două polarități, (+) și  (-), realizare ce constituie un pas important spre starea de desăvârșire spirituală.

 

text de Ioana Plăvițu
Revista Misterelor nr. 34/2001

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
Puterea gândirii pozitive Puterea gândirii pozitive

“Unii oameni văd lucrurile așa cum sunt și se întreabă neputincioși: De ce?. Eu visez la lucruri care n-au fost niciodată și spun: De ce nu?.”   -  George Bernard Shaw Orice gând se manifestă printr-un conținut…

Patrunderea în supramental Patrunderea în supramental

Lumea în care trăim este un imperiu al simțurilor, în care esența divină a sufletului  nostru, adevăratul Sine, a fost dată uitării de majoritatea oamenilor. Suntem precum niște actori aflați pe marea scenă a vieții, care…

Glosar de termeni