Cosmin Zidurean

Este medic în toată legea, chiar și dincolo de pragul cabinetului său. Ia faptul de viață, îl cercetează pe toate părțile, îl ascultă cu stetoscopul, identifică simptomele și pune diagnosticul. Cosmin Zidurean nu s-a culcat însă pe laurii diplomei de medicină generală, s-a specializat în psihoterapie. Așa că firea lui iscoditoare și nonconformistă ia faptul de viață, îl invită să se așeze pe canapeaua psihanalitică și îl încurajează să spună tot. După ce descoperă dedesubturile, psihoterapeutul, care este și regizor de televiziune, știe ce să aducă în prim-plan și cum să așeze luminile pentru ca înțelegerea să vindece. Yoga Magazin a purtat cu  Cosmin Zidurean un dialog fără prejudecăți despre ce are de împărțit cu MISA cetățeanul care face dragoste cu plapuma în cap și lumina stinsă, ce tabu-uri pun intelectualului român fermoar la discurs, iar pe medici îi împiedică să accepte o discuție științifică despre urinoterapie, ce pericol reprezintă pătrunjelul luat în supradoză și ce ar putea face yoghinii ca să nu-i mai suspecteze lumea că-s sectanți.

...oamenii nu stau strălucit cu viața erotică... îi irită tot succesul acesta al yoghinilor care, cum să spun, par să fie niște inși împliniți, relaxați, fără stresuri în legătură cu sexualitatea lor.

Cum reușește povestea despre MISA și Gregorian Bivolaru să zgândărească subconștientul co­lec­tiv?  Prin ce deranjează, de fapt?
Mai întâi de toate, prin conotaţiile sexu­ale. Românul refuză o perspectivă îndrăzneaţă asupra vieţii erotice, el vrea în conti­nuare să facă amor cu plapuma în cap şi cu lumina stinsă, în cele 5-10 minute din zilele lui bune. În acelaşi timp este foarte incitat de subiect. Să discute la o bere, la un colţ de stradă, cu doamna Geta în faţa
blocului. Mai ales că din punctul de vedere al publicului mediu,  cei de la MISA sunt marţieni. Publicul nu înţelege nimic – povestea cu yoga, povestea cu respectivele practici sexuale, aşa cum au fost ele prezentate. Dar oricum ar fi fost prezentate, cetăţeanul de pe stradă tot nu înţelegea nimic.

Intelectualul e mai citit, mai flexibil sau măcar mai sensibil la finețuri teoretice. Totuși putem număra pe degete inte­lectualii care au comentat pu­blic „mineriada“ declanșată îm­po­­triva yoghinilor.

Sunt tabu-uri de neîncălcat în socie­ta­tea românească. Iar persoane de foarte bu­nă calitate intelectuală, care ar trebui să fie lideri de opinie şi liberi în gân­dire, au subiecte la care refuză să ia atitu­dine.
 
Să dăm cărțile pe față. Veniți cu o bogată experiență în psihoterapia problemelor sexuale și nu aveți ca pacienți numai oameni simpli din popor.
N-am deloc.

Care sunt tabu-urile sexuale ale in­telectualului?
Sunt nenumărate.

Pe care le putem regăsi în această situație.
Le putem regăsi. De exemplu, una dintre temele care apar foarte des în conversaţie în ultima vreme este sexul în grup. Şi am văzut intelectuali remarcabili cu atitudine de călugăriţă în mo­mentul când se discută despre aşa ceva.

Îmbujorarea de călugăriță e una, atitudinea de inchizitor e alta.
Nimeni nu vrea să-şi rişte imaginea.
 
În acțiunile anti-MISA s-au încălcat o sumedenie de drepturi și libertăți. Intelectualul nu vede abuzul pentru că e mai puternic tabu-ul?
Da.

Cum se explică? Vorbim de oameni inteligenți.
Da, dar ei au aceleaşi reflexe naţionale de gândire.

Care anume?
Teama de a ieşi din rând într-o asemenea problemă. Teama de a le fi asociată ima­gi­­­­­­­­nea cu apărarea unei chestiuni scanda­loase şi impardonabile. Fiindcă, aşa cum a fost informaţia proiectată pe canalele media, „secta lui Bivolaru” se ocupă cu perversiuni sexuale şi cu băutul urinei.

Comunitatea științifică internațio­nală consideră că uri­no­terapia e un subiect demn de luat în seamă. De ce re­­fuză medicii români o discuție în termeni de speciali­ta­te?
Este un alt reflex, un tabu care nu se în­cal­că. Oamenii de specialitate nu vor intra într-o asemenea dispută. Nici chiar cei care ştiu ce efecte spec­ta­cu­loa­se poate avea o asemenea practică în tra­tarea unor boli în faţa cărora medi­ci­na clasică ridică din umeri. În general tot ce înseamnă tera­pii natu­riste, medi­ci­nă tradiţională, tot ce e altceva decât me­dicina oficială este evitat cu graţie de majoritatea medicilor cu nume, cu di­­plo­me şi parafe. Ei nu riscă să discute despre ele, chiar dacă ştiu la ce sunt bune.

Poate unii nu știu.
Este extraordinar de uşor să te informezi. Dai pe Google ce doreşti să cauţi şi găseşti de n-ai vreme să citeşti cât găseşti. Asta poate să facă oricine, orice om cu un minim de cunoştinţe medicale şi de limba engleză. Au apărut o mulţime de cărţi semnate de specia­lişti indubitabili, cu studii statistice foar­te serioase. Aşa că înainte de a da cu pietroiul e bine să te uiţi şi să începi să judeci cu mintea ta. Sunt departe de a fi un expert în tehnicile respective şi n-am nici o informaţie despre cât de bine sau cât de corect fac urinoterapie Bivolaru şi adepţii lui. Dar ştiu clar că această practică aparţine de un cortegiu te­rapeutic de vechime milenară. Şi apoi, există academii care studiază
seri­os asta, există clinici în Germania, în An­glia, în SUA, ca să nu mai vorbesc de ce este în India. S-au deschis filiale austra­liene fabuloase ale acestor clinici in­di­ene. E un fenomen mondial, pentru nu­mele lui Dumnezeu! Şi nu e vorba nu­mai de aspectul strict medical,
urinote­ra­pia este integrată unui stil de viaţă, unei atitudini alimentare şi
psihice chiar.

De-ar veni subconștientul colectiv la cabinet, pentru psihoterapie, ce anume ați scrie în fișa lui de observație la capitolul „cea mai puternică iritare legată de sexualitate atunci când vine vorba de MISA”?
E foarte simplu. Pe de o parte, repet, pi­si­­ca pe care unii o agită foarte tare în tot felul de medii este nebunia cu sexul în grup. Pe de altă parte puţini vin de bu­nă voie şi nesiliţi de nimeni sau nimic la cabinetul psihoterapeutului. Mai ales pe bărbaţi îi aduce de mână nevasta sau iu­bita. Pentru că ei nu vor să admită că au probleme. Or când sunt neîmpliniţi, îi mai priveşte şi nevasta urât, iar ei văd pe undeva ceva care pare că îşi râde de  pro­­­blema lor, reacţionează cu respinge­re.

E agresivitate compensatorie. Dar știu măcar destule despre lucrul pe care îl privesc cu agresivitate?
Nu cred că publicul care se înfurie a citit cărţile lui Bivolaru. Eu am citit vreo două. Fără un demers coerent des­pre amorul tantric nu poţi să ajungi la prac­ticile respective. Pentru că nu e vor­ba doar de nişte tehnici-minune pentru performanţe de macho: cum să faci dra­­goste 6-7 ore şi să dai mai rapid fe­meile pe spate. E un întreg stil de viaţă, o întreagă viziune asupra cuplului, asupra universului. E o formă spe­cia­lă de acces la sacru prin sexualita­te...

Reclamă o mutație la mai multe nivele.
Asta spun şi eu. Dincolo de faptul că, aşa cum m-a învăţat pre­sa, yoghinii lui Bivolaru înnebunesc oameni, umblă cu droguri, beau urină şi mai fac nu ştiu ce, dacă publicul îi mai şi vede la televizor şi publicul ştie că ei pot să facă dragoste
7 ore la rând fără nici un fel de problemă, pe public îl apucă toţi bâzdâcii.
 
Are publicul un motiv real de supărare?
Dacă oamenii nu stau strălucit cu viaţa erotică! Îi tulbură ideea că la MISA ar fi posibil sexul în grup, îi irită tot succesul acesta al yoghinilor care, cum să spun, par să fie nişte inşi împliniţi, relaxaţi, fără stresuri în legătură cu se­xualitatea lor. Şi apare sentimentul de „să moară capra vecinului”.

Yoghinii sunt acuzați de relații multiple. În același timp există un brand foarte puternic în toată lu­mea, care se bucură și în România de un prestigiu excepțional. Pe coperta Playboy, însuși șeful revistei e flancat de două blonde. Și gemene, și două. Fără să comentăm că Hefner bate spre 70 de ani, iar cele două iubite ale lui abia fac 50 de ani împreună. Playboy e cool, yoghinii suspectați de același gen de libertate erotică sunt perverși. Cum vine asta?
Nici Playboy n-a fost cool de la început. În primul an de la apariţie nimeni nu umbla în România cu Playboy la vedere. Îl cumpăram, îl citeam discret. Acum nu-l mai întoarcem cu coperta din spate când îl luăm de la chioşc. Dar în continuare şi piaţa românească, şi mentalitatea în această direcţie sunt foarte înţepenite, foarte conservatoare, într-o manieră bizantină. Pentru că prin­tre multe lucruri bune pe care le-am luat din Bizanţ, ne-am  pricopsit cu un nărav extrem de prost, perpetuat şi în Biserica ortodoxă, perpetuat şi în societatea românească: schizofrenia discursului. Una cred şi alta zic, una zic şi alta fac şi tot aşa. O duplicitate multiplicată la infinit, pe toate nivelele.

Totuși cum de societatea e permeabilă la tipul de libertate erotică Playboy, iar când vine vorba de MISA orice înseamnă propunere pentru alt tip de viață și comportament erotic e privit pieziș?
Foarte simplu. În primul rând, Playboy nu e de aici, e din altă parte. Apar în revistă 12 fătuţe pe an, din România. Bravo lor! Le vedem şi la televizor ce frumoase sunt. Asta nu implică un stil de viaţă, implică la Hugh Hefner acasă, nu aici.

Dacăși la noi apare un conac al plăcerilor, ca al tăticului Playboy, vor fi probleme?
Olelei, olelei, ce probleme!

Deci e departe și ce bine că-i de­par­te...
E la ei acolo, e treaba lor, să şi le toarne în cap, ne uităm şi noi la poze, ne hli­zim; ne uităm pe gaura cheii şi pe Internet. Am răsfoit nişte statistici ale unei companii de cablu. În ultimii 2 ani şi pensionarii şi-au luat pachetul care le dă posibilitatea să intre şi să vadă femei goale şi filme porno.

Și ce legătură este între această pudibonderie de fațadă și agresivitatea care răbufnește la adresa genului de sexualitate pe care o propune MISA?
Eu vreau să spun că ăla se uită, nu îndrăzneşte nici să se gândească să facă, n-are curajul să discute despre faptul că ar vrea şi îl vede pe unul care şi face, şi recunoaşte senin. Chiar îl apucă damblaua!
Sexul e ceva care trebuie ţinut ascuns. E demonizat. Ţi-e ruşine de sex, ţi-e ruşine de ce simţi în legătură cu asta. Să nu ştie familia, să nu ştie vecinii, să nu ştie colegii, să nu ştie nici parte­ne­rul. Să reprimi. Nu vorbim, mai bine ne îmbolnăvim de nervi, dar nu contează.

De fapt ce problemă de mentalitate avem aici? Românul e iritat că se poate mai mult sau nu crede că se poate mai mult?
Cred că îl deranjează că se pune problema. O problemă pe care el o ignoră este pusă pe tapet şi chiar este rezolvată. Enervant. Şi oricum... ăia sunt puţin neserioşi. Eu nu ştiu cum să plătesc întreţinerea şi aia şi aia, iar lor le arde să facă amor 7 ore continuu!

De ce nu apare reacția opusă? Ce fac yoghinii lui Bivolaru, domnule? Vreau și eu să experimentez, să mă lămuresc.
Asta e o atitudine prea inteligentă. Să nu sperăm aşa ceva. Asta ar implica o deschidere şi o toleranţă: întâi să accept şi apoi să pot gândi că mă interesează şi pe mine. Dar întâi trebuie să accept că, uite, se poate şi nu mă de­ranjează pe mine în nici un fel. Dacă vreau să mă intereseze mă poate interesa. Iar dacă nu vreau, e problema mea.

Ca psihoterapeut, cum credeți că se poate produce această mutație de înțelegere, de viziune, de atitudine? Există vreo șansă?
Sigur că există o şansă, dar nu foarte rapidă. Fiindcă iată avem 10 ani de când se face educaţie sexuală în şcoli. E bine că se face, indiferent ce li se spune elevilor şi cine le spune. Adevărul este că abia generaţia următoare poate be­neficia de oameni competenţi pentru această educaţie sexuală şi abia cealaltă generaţie poate fi deschisă ca grup în a asocia sexualitatea cu spiritualitatea.

Sunt yoghinii MISA niște deschizători de drumuri în privința asta?
Din anumite puncte de vedere, da! Ei sunt nişte continuatori ai unei tradiţii milenare, că n-au inventat-o ei.

Asta implică un risc sporit de ima­gine socială distorsionată?
Ca întotdeauna. În orice domeniu în care vii cu ceva complet nou, revolu­ţio­nar, opus practicilor şi obiceiurilor socie­tăţii, eşti întâi lovit. Altceva-ul este în general agresat. Problema e alta. Gos­­­po­­­dina, precupea­ţa, şoferul, strunga­rul... pe ei nu-i apu­că de nebuni. Ei nu s-ar fi stârnit. Ei sunt o minunată masă de manevră. Şi în mo­mentul în care o cam­panie mediatică este bine condusă (iar asta a fost strălucit condusă, fiindcă eu mă săturasem, la radio, la televizor, pe orice post, în toate ziarele, am avut timp de aproape do­uă săptămâni pe prima pagină Bivolaru), în mo­mentul în care eu sunt agresat să iau po­zi­ţie, în momentul în care orice canal me­dia intersectez vorbeşte despre aceas­­tă MISA şi despre lucruri îngrozi­toa­­re, intolerabile care se petrec acolo, re­­acţionez, aşa-i? Şi în toată perioada asta n-am treabă cu corupţii, n-am treabă cu prostituţia, n-am treabă cu dro­gu­rile...

Autoritățile au vorbit de droguri în acuzațiile inițiale la adresa MISA.
Sunt convins că dacă au găsit două borca­ne cu ierburi au intrat în panică – ce-s astea?

Au găsit. Erau ierburi care se vând la orice plafar. Apoi am citit un articol în care eram avertizați că o anumită combinație de mentă, scor­ți­șoa­ră și altă plantă banală are efec­te halucinogene.
Sigur că da. Dacă insişti, poţi să te into­xici şi cu pătrunjel. Dacă vrei foarte tare chiar reuşeşti.

Cu supradoză de pătrunjel.
Da, iar de la măcriş poţi orbi. Dacă insişti şi paşti o pajişte de măcriş, până la urmă poţi să ai asemenea probleme.

Pentru că tot vorbim despre fitote­rapie. Să ne imaginăm un om care se hotărăște să studieze medicina tradițională, să vindece oamenii și să fie un fel de „doctor fără arginți”. Sau să accepte foarte puțini arginți. Îl judecăm?
„Da, mamă, vrei să vindeci? Du-te la Facultatea de Medicină, te recunoaşte toată lumea, primeşti şi bani pe chestia asta, uite ce casă mare şi frumoasă are domnul doctor şi cu ce maşină frumoasă se plimbă!” – asta va fi replica doamnei Geta către copilul ei.

Valorile spirituale nu sunt acceptate de societate într-un sens profund?
Valorile spirituale sunt suspecte. Fiindcă tot ce nu înţelegi este suspect. Şi dacă pe mine mă interesează numai să am ce mânca şi ce bea, în cel mai fericit caz o casă bună, o maşină bună, ba poate chiar o carieră, unul care alege alte valori nu mai e din filmul meu.

De aceea „li se rupe filmul” unor părinți care văd că odraslele aleg școala de yoga MISA?
Majoritatea părinţilor suferă când co­­­­­piii lor aleg altceva decât şi-au dorit pentru ei, altceva decât şi-au imaginat pentru viitorul lor. Problema este utilizarea mediatică a acestui tip de reacţie absolut firească. E o reacţie normală şi biologic, şi psihologic. Ştim cu toţii de conflictul dintre generaţii. Ştim că lumea se mişcă, părinţii sunt făcuţi să stea alături de copiii lor o vreme, după care adolescenţii, tinerii trebuie să se elibereze, să trăiască lumea viitorului, nu lumea trecutului. Să tră­iască lumea lor, să-şi crească propriii copii, să nu rămână cantonaţi în universul părinţilor lor, căci lumea nu s-ar mişca înainte. Aşa apare conflictul.

Și vin eu, jurnalistul, și spun: ia uite câte mame nefericite pe lângă MISA!
Ceea ce este o realitate. Uite câte mame nefericite! Dar nu înseamnă că acele mame nefericite sunt deţinătoarele adevărului absolut, după cum nu înseamnă nici că ceilalţi sunt deţinătorii adevărului absolut.

Și ei pot greși în relația cu familiile lor, este evident. Oricum, culpabilizarea aceasta prin mame necăjite este veche în campania anti-MISA.
Ştiu, e pedala cea mai uşor de călcat. Eu pot să stârnesc furia socială împotriva Academiei de Arte Plastice dacă am timp şi bani ca 3 luni de zile să fac interviuri cu părinţii, cu portarul de la Academie, cu gazdele pe unde stau aceştia cu chirie şi tot aşa. Şi voi ajunge la concluzia că sunt nişte declasaţi, care se zgâiesc toată ziua cu ochii la tavan să le vină inspiraţia, care fac nişte chestii oricum de neînţeles pentru că noi nu le înţelegem proiectele... Ce, e greu? E foarte uşor! Pot oricând să stârnesc o sumedenie de iepuraşi pe un domeniu, să le induc ce vreau eu să extrag din situaţie şi ei îmi aduc exact ce le-am cerut eu. E simplu. Orice manipulare pleacă de la nişte date foarte concrete. Trebuie să cunosc foarte bine publicul meu ţintă. Şi atunci, pe căi foarte clare şi standardizate, apăs pedalele care trebuie, în ordinea care trebuie, cu frecvenţa care trebuie şi uite melodia!

Înțeleg că din punctul acesta de vedere MISA e ofertantă pentru campaniile de manipulare.
E predestinată. Şi eu sunt convins că ea va fi păstrată sub clopot de sticlă, ca să poată fi accesată ori de câte ori este nevoie. Deturnarea atenţiei. Uşor, lejer. Cu ungurii nu se mai poate. Suntem colegi în NATO, au intrat în Uniunea  Europeană, asta vrem şi noi. Ce ne fa­cem? Noroc că avem MISA.

A existat un efort real al societății pentru dialog?
Deloc. Oricum, am remarcat un alt lucru care mi se pare foarte interesant. De ce o şcoală este considerată sectă?

Poate ne dumirim împreună.
Eu cred că vina trebuie căutată cumva şi în interior. La nivelul percepţiei mele: eu, care habar n-am ce-i cu MISA şi îmi văd de treaba mea, mă intersectez la un moment dat cu un cunoscut, care e ok, cu care am lucrat cândva şi mă înţeleg bine. Şi vorbim de una de alta şi îl văd aşa, dintr-o dată, trans­figurat şi zicând: Grieg! Nitam-nisam, în discuţie! Poate că omul vrea să-mi împărtăşească o ex­pe­rienţă pozitivă, el e bine intenţionat. Dar eu pot fi pe altă lungime de undă. Şi atunci yo­ghi­nul trebuie să deprindă o anumită fle­xibilitate în comunicare. (Fie vorba între noi, majoritatea oa­me­­nilor, nu neapărat yoghini, nu o au.) Ar trebui să ştie că orice atitudine convinsă asu­pra unor adevăruri sau credinţe la care celălalt nu are acces poate crea un sen­timent de enervare. De suspiciune, de respingere. Ceva de genul: „Ia mai ducă-se undeva, cu secta lor cu tot!”. Mai ales când asta este imaginea publică. 

Se poate lucra de ambele părți?
Sigur că se poate. Trebuie să se lucreze, dar este foarte greu. În primul rând s-au creat nişte reflexe. Dar putem învăţa cu toţii de ce este nocivă discri­minarea. Orice tip de discriminare. În momentul în care încercăm să devenim mai toleranţi, creăm premisele unui dialog, după care învăţăm să şi purtăm acest dialog. Dar până nu accept că poate exista şi o altă poziţie decât a mea, nu pot purta un dialog cu omul. Pentru că problema nu este dacă sunt sau nu sunt de acord. Problema nu este nici măcar dacă înţeleg sau nu. Problema este să nu dau cu piatra.

Care este primul pas?
Întâi trebuie să cunoşti. Este efortul elementar pe care trebuie să-l faci în momentul în care vrei să ai o părere despre ceva.

interviu de Oltea Mutulescu
foto Robert Hanciarec
Yoga Magazin 50/2004

Nu sunt comentarii la acest articol!

Adauga un comentariu

Comentariile care contin injurii, un limbaj licentios, instigare la încalcarea legii, la violenta sau ura vor fi sterse. Ii încurajam pe cititori sa ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate.

Introdu numarul din imagine:
security
Bebe Mihăescu Bebe Mihăescu

Bebe Mihăescu este un nume care apare des în mass-media. Posturile de televi­ziune se întrec în a-l invita la emisiuni pentru că le crește spectaculos rata de audiență. Revistele care îndrăznesc să vorbească fără…

Primăvară furată Primăvară furată

E un mic paradis. Natura își păstrează aerul sălbatic, verdele copacilor este nespus de verde, Cerna desparte munții cu apele ei repezi. În aceste locuri unde sufletul se purifică, iar mintea își regăsește liniștea, yoghinii…

Glosar de termeni